Dragoste la mezanin.

535962_614728715320334_1273949457911489680_n

Îmi amintesc şi-acum seara aia când s-a aşezat pe canapea, m-a tăiat cu privirea şi mi-a strigat „Tu nu vezi? Eşti moartă pe dinăuntru, nu e nimic acolo!”.

Trei luni mai târziu încă-mi răsună în cap în fiecare seară şi-mi face pielea de găină. Nu mă lasă să adorm şi dacă mă lasă, mă vânează şi-n somn. Şi-n cafea când mă trezesc, şi-n lacrimi la prânz, şi-n vin după amiază şi-apoi de la capăt.

Uneori mă opresc în mijlocul camerei şi-l strâng în braţe ca şi cum e ultima dată şi mă bufneşte un plâns sfâşietor de silenţios. Ştie prea bine pentru că nu vreau să-mi mai ridic capul de pe tricoul lui şi mă-ntreabă dacă plâng, eu îi zic că nu şi mă ţine acolo strâns zâmbind până mă epuizez.

O dată m-a întrebat de ce nu îi spun şi lui ce gândesc când plâng aşa de fericire…Mereu l-am iubit pentru naivitatea lui. Sau mai bine spus pentru inocenţă, pentru faptul că n-a putut şi n-ar putea vreodată să intuiască măcar pierzania unui suflet.

Ulterior a-nceput să aibă bănuieli cum că poate, totuşi, nu-i fericirea de vină şi-mi spune mereu „Nu-mi spui niciodată ce e în mintea ta când ai momentele astea”. Mă-ntorc şi mă ascund după prima frază ce-mi vine în mine, deobicei de un cretinism excepţional. Mă lasă-n pace pentru că ştie cumva că nu ar fi bine să afle.

Nu îi spun…ce să îi spun când nici eu nu ştiu s-o definesc. Cum să îi explic unui om neatins că îmi ard golurile din mine prin piele? Cum să îi cer unui handicapat emoţional să salveze ceva ezoteric lui?

Cum să-i spun că îl iubesc până la durere? Că fericirea asta infită lângă el îmi e morbidă şi îmi sfâşie inima într-o mie de bucăţi? Că eu nu pot să simt fericirea fără tristeţe şi invers? Cine e atât de nebun încât să înţealagă asemeana nonsens?

Cum să-i explic că sunt incapabilă să fac diferenţa între sentimente când el e de-o simplitate emoţională barbară? Tu să-mi spui, iubitule.

E.

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

The Remains of Love

Image

I pity the ones who love more,

I pity myself,

I pity.

 

Cause that’s what’s left in love –

Pity.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sfaturi din dragoste pentru dragoste.

Image

E destul de complicat să iubești și să și știi ce înseamnă asta. E și mai complicat să accepți adevărul de la an la an: că nu s-a schimbat nimic din tine mai mult decât reacțiile. Că ești tot același puști gelos și nesigur, doar că acum ai învățat să pui altfel problema.

E același jucător în teren, s-a schimbat doar repriza.

Nu am nici o tangență cu sporturile, părea potrivit. Dar am alte secrete mai bune de-atât. Am iubit mult, deloc, prost, bine, degeaba și cu un scop, în toate felurile. 

Știu, e minunat să complicăm lucrurile într-o relație, dar ca să fiu sinceră, totul se rezumă, în final, la niște reguli tare simple pe care le știm oricum, dar le refuzăm doar de dragul călătoriei. O să fac rezumatul acesta pentru conștiințele leneșe, poate o trezesc și pe a mea.

În primul rând, o să greșești. Mult. Atât de mult încât la un moment dat o să te plictisești să-ți dai câte o palmă peste frunte. Unele greșeli nu o să mai aibă nici nume.

Regula numărul unu a greșelilor: vorba cu „din greșeli înveți” e puțin înșelătoare dacă o ai în cap doar ca pe o lecție de școală. Nu spune degeaba „greșeli”, la plural. Să nu te bucuri dacă ai făcut o greșeală că vei fi mai înțelept după. Stai liniștit, faci o greșeală de cel puțin trei ori până te înveți minte, că ești mai mult încăpățânat decât înțelept.

Nu-ți pierde timpul cu făcut investigații, analizat fraze și mesaje toată noaptea, verificat orice mijloc de comunicare al celuilalt. Dacă încă simți nevoia să faci asta, poți să te calmezi, nu e persoana bună pentru tine. Când va veni persoana potrivită, va dispărea și paranoia ca prin minune.

Nu te mai chinui să-l faci să te iubească. Iubirea te face fericit, nu te obosește seara. Iubirea e când se uită la tine dimineața și îți spune că ești frumoasă, nu când te trezești înaintea lui și fugi la baie să te machiezi. Iubirea e atunci când face un gest frumos fără să-i atragi tu atenția. Iubirea surprinde, nu șochează.

Pentru fiecare minut în care nu-i acorzi atenție pentru că te-ai făcut comod știind că e acolo, altcineva o face pentru tine. Și oricine, oricât te-ar iubi, are nevoie să-și reamintească. Dacă nu-i oferi tu liniștea asta, altcineva o s-o facă să aibă un vis calm noaptea. Ține minte că nimeni nu își e sieși suficient, de-aia a ales să fiți doi.

Urmează-ți instinctele. Dacă există un sentiment puternic care nu te lasă să dormi noaptea, e probabil adevărat, oricare-ar fi el, de bine sau de rău. Avem darul acesta, să intuim când vine vorba de omul de lângă noi, învață să-l exploatezi.

Nu-ți mai irosi timpul căutând să dai explicații. Nu ești dator nimănui, viața ta e a ta și-atât. Nimeni nu trebuie să înțeleagă dacă tu ești împăcat cu tine.

Nu trebuie să fii perfect ca să fii iubit. Nu îți trebuie nici picioarele, nici abdomenul, nici părul, nici ochii perfecți. Și mie-mi plac revistele, dar îmi plac mai mult oamenii reali.

Oricât de bun ai fi, cineva te va lovi întotdeauna fără să înțelegi nici tu, nici el de ce. Tu doar să știi că nimeni n-are dreptul să te-atingă decât dacă îi așezi tu mâna pe tine.

E-n regulă să-ți șteargă el lacrimile uneori, s-ar putea să te surprindă atingerea.

Dacă ai vreun gând să pleci, bagă-ți căștile-n urechi și ieși pe ușă.

Nu încerca să păstrezi oameni în viața ta care au căutat mereu o cale de scăpare. Vă îngropați unul pe celălalt.

Nu iubi niciodată pe cineva care-ar fi indiferent dacă ai pleca. Ești doar în vizită în viața lor și vizitele sunt doar de curtoazie de cele mai multe ori.

Îndrăgostește-te doar de cine ar merge cu tine cu tramvaiul până la capăt și ar râde tot drumul de tine că nu-ți ating picioarele podeaua când stai pe scaunele din față.

Azi am mers singură cu tramvaiul aproape până la capăt. Am coborât o stație mai devreme. Ploua și nu eram pregătită.

 

 

 

 

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Blog – Pupile de pisica!

Cam cum se vede prin pupile de pisică 🙂

Losty88's Blog

Inca un blog personal care merita citit. Fiecare traim diferit si ne exprimam diferit, dar toti vorbim despre aceleasi lucruri, sentimente si trairi. Inca un blog citit cap coada ce va invit sa-l lecturati cu placere. Ca de obicei mai jos mini-interviul cu autoarea blogului.

1.Cand a luatnastere Pupile de pisica si care a fost motivul pentru care ai decis sa incepi un blog?

Pupile de pisică a luat naștere, “oficial”, vara trecută, pe 23 iunie. Hah, bineînțeles, toate încep vara. Motivul? Eu. Nu știu, a fost așa, ceva spontan.

Vezi articol original 268 de cuvinte mai mult

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ai grijă că perversitățile hrănesc.

Image

El zicea mereu să mă liniștesc, că iubirea vine din perversități ce nu mi le imaginez. Eu râdeam, bineînțeles. Oricum nu-l auzeam prea bine că eram prinsă în glacialitatea din ochii lui. Nu că m-ar fi străpuns el cu privirea, nici vorbă. Doar că nu înțelegeam nimic din ea și mereu m-am pierdut în lucruri neînțelese. Țin minte și acum privirea aia de te treceau fiori. Și nu prin prezența ei, ci culmea, prin absență. Cred că pot să număr pe degete dățile când s-a uitat efectiv la mine și asta doar când ne-ntâlneam întâmplător pe stradă și era în siguranță că erau mulți trecători în jur. În rest, doar între noi, privea mereu prin mine. Și dacă mă apropiam prea mult, ținea ochii strâns închiși de parcă îi era frică de mine. Aveam eu o teorie, cum că chiar i-ar fi fost. Și se prea poate, devenea neînsemnat și un adolescent îndrăgostit când mă atingea. Știa să-și vindece stângăciile, că pleca mereu după momentele de slăbiciune ca să-și curețe rănile și se întorcea, din nou, cu privirea goală după reabilitare.

În sinea mea, mereu l-am admirat și dincolo de fascinație, am făcut din el un model de urmat. Acum când privesc limpede înapoi, încep să mă contest. La o adică, cred că nici nu l-am iubit vreodată, am dezvoltat o obsesie pentru cine era, mi-era sete de felul lui de-a fi. La un nivel inconștient, mi-am dat seama de la început ca el mi-e secretul – șansa la o supraviețuire egoistă și satisfăcătoare.

Era perfecțiunea pentru genul nostru de oameni. Desigur, observasem și eu de-a lungul timpului că ceva nu era în regulă cu mine, emoțional vorbind. Nu mă gândeam prea mult pe-atunci, aveam de ce să mă amuz, să cred cu convingere că iubeam pasional de pe-o săptămână pe alta și că toți mi-erau la picioare. L-am văzut că el era puțin diferit încă de la început, eram puțin confuză, dar nu prea știam ce m-așteaptă. Am încercat eu, în primă fază, ceva din jocurile mele ușor penibile, aș spune acum. Și ce prostuță, nu știam că joc cu antrenorul. Probabil m-a citit din prima, că pe-atunci eram mai ușor de citit decât cartea de telefoane și el era oricum poet. Nu-i nimic, că m-a învățat el exact ce înseamnă jocurile. Am primit ce-am căutat, și masochist vorbind, bine-a fost.

Țin minte că m-a sunat într-o noapte și îmi lăsase un mesaj vocal în care mă striga și-mi cânta numele continuu. Probabil l-aș mai fi avut și acum dacă nu-mi pierdeam telefonul. Îmi amintesc cum mă treceau fiori de îmi cutremurau corpul când ascultam mesajul ăla. Și nu de vocea lui, ci de mine care stăteam pe pervaz și îl reascultam a cincizecea oară și nu mă opream. Și eu eram cea care nu asculta nici măcar o dată. Dar el mă învăța aici, a avut grijă să-mi dea lecția de rigoare. A avut un moment de slăbiciune și mi-a arătat cum greșelile astea lasă cicatrici, așa că trebuie să scapi de ele cu orice preț. Și cum nimeni vreodată nu trebuie să vadă că ai și slăbiciuni, cu atât mai mult când celălalt ți-e slăbiciune.

Mie nu-mi erau foarte clare lucrurile astea pe atunci și credeam că e un  tiran fără pic de milă, îl condamnam de dimineață până seara. Ba mai mult de-atât, nici măcar nu-mi dădeam seama cum absorbeam tot ce-mi făcea și se reflecta prin mine în toți ceilalți din jurul meu. Ulterior când am început să realizez, îl condamnam din nou, că m-a alterat. Încă nu înțelesesem. M-a făcut cine sunt azi și acum sunt un om care poate să se lipsească de oricine și orice și își e autosuficient. Și sacrific multe, dar trebuie să plătești pentru un schimb. Și asta e o înțelegere pentru care am semnat.

Cumva, cred că m-am folosit de el ani întregi, fără să știu măcar. Că atunci când n-am mai avut ce să învăț că l-am depășit la propriile-i jocuri, m-am descotorosit de el cum arunci o bluză veche. L-am șters ca și cum n-a existat vreodată, uite-așa, din senin. Pentru că am văzut la el cum se face. Și dacă a fost vorba de iubire, atunci avea dreptate – iubirea se naște din perversități cumplite, și el a nutrit o perversă mai atroce decât el. 

C-așa e-n tenis, scumpul meu, contează cu cine joci.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Să nu te oprești cu mine.

Image

 

Când a fost ultima dată când te-ai trezit odihnită și ai tras draperiile să intre lumina? Ai deschis geamul și ai stat puțin pe balcon. Ai zâmbit la câțiva oameni ce nu te știau acolo sus și îți adia vântul prin păr. Ai tras pe tine primele haine găsite, nu mai conta deloc. Și-ai ieșit liberă pe ușă, fără nimic altceva decât o rochiță lejeră și teneși. Fără portofel cu acte, fără telefon, fără nimic. Că astăzi nu contează cine ești.

Și mergi. Oriunde. Unde vezi cu ochii. Știi prea bine că nu te poți opri. Și e perfect. Cât timp mergi nu există nimic. Nu există responsabilități, nu există decizii, nu există nici măcar un „de ce?”. N-ai mai tras demult aer adânc în piept fără să oftezi după. Acum e doar o gură de aer proaspăt. Asta e primăvara, în câteva minute. Înflorești într-o secvență. Deja nu mai recunoști străzile, și totuși, ai sentimentul că ești acasă. De când n-ai mai simțit că aparții unui loc? Nu te-așteptai să fie o stradă strâmbă. Dar nu-i nimic, că ție îți plac defectele și vă înțelegeți reciproc. Auzi poezia străzii în fiecare tencuială căzută cum strada aude poezia ta în fiecare vis pierdut.

Tu mereu ai fost impulsivă și nu prea știi să îți stăpânești instinctele, așa că te oprești să ridici o bucată. Dar ai uitat regula principală. Ce naivă ești, ai uitat că nu poți să te oprești. N-ai înțeles că pierzi? Niciodată n-ai înțeles, de fapt. Te-ai oprit acum și pe bucata de tencuială ce se sfărâmă în mâinile tale au început să ruleze toate. Vezi imaginile și dacă închizi ochii. Auzi cuvintele chiar dacă îți acoperi urechile. Urli chiar dacă îți acoperi gura. Te muști de degete și nici măcar nu mai simți că doare.

S-a terminat plimbarea. Cazi în genunchi în mijlocul străzii și nu poți să-ți controlezi lacrimile. Începi să-ți dorești să-ți fi luat o pereche de pantaloni pe tine.

Și ochelari să nu te vadă lumea că ești și tu, la rândul tău, om.

Și telefon să suni pe cineva să vină să te adune de pe jos.

Și să nu fi ieșit pe balcon să simți vântul cald.

Și să nu fi tras draperiile.

Să nu fi văzut lumină.

Să nu fi deschis ochii.

Să nu te fi trezit.

Să fi visat.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

La Douleur Exquise

Image

„- Ești departe. Ești în alte ape.

– Amuzant, eu obișnuiam să întreb în apele cui.”

A fost o vreme când îmi căutam răspunsurile în alții. Era mai simplu, știți ce zic? E mai ușor să vezi în alții. Tu-ți ești și-ți vei fi tabu.

Stăteam liniștită că știam că vechile obiceiuri mor greu, dar acesta a murit mai repede decât mă așteptam. Și-mi pare rău de el. De când mă uit mai des la mine, nu mai înțeleg nimic. Sau poate înțeleg tot ce-am refuzat prea multă vreme.

Deciziile ne omoară. Deciziile între ce vrem și ce ar trebui să vrem, între ce suntem și ce ar trebui să fim, între ce facem și ce ar trebui să facem. Deciziile între noi pentru noi și noi pentru alții.

Aici e durerea.

Cum poți fi cine ești fără să fii ceea ce trebuie?

Dacă ești greșit? Și mai rău de-atât, „greșit” sau „corect” îți definești tot prin ei. De câte ori nu ai tăcut și ai înghițit în sec, nici măcar îndrăznind să visezi cu voce tare? Doar ai zâmbit și ți-ai așezat mai bine eticheta pe care ți-au pus-o demult. Nu poți s-o schimbi peste noapte că ei te-au definit deja și ce nu cunosc, îi sperie. Și recunoaște, ți-e frică și ție de războiul cu ei. Tu, singur, în fața lor. Așa că, stai singur printre ei. Așa se nasc toate.

Știți care sunt cei mai singuri oameni? Sunt oamenii care râd mereu. Sunt oamenii care râd după ce au închis telefonul și încă le tremură mâinile.

Singurătatea nu e o lacrimă, e un zâmbet.

Singurătatea vine din înstrăinare, și înstrăinarea vine printre oameni. Și are multe forme, are toate formele. Este frica de ei, este bucuria pentru lucrurile greșite lor, este teama să nu îi dezamăgești, este dorința să îi dezamăgești.

Norocul meu a fost el. Că a stat lângă mine, mi-a ținut oglinda și mi-a zis să mă uit în continuare că se uită și el cu mine. E mai ușor în doi. Și cu toate astea, începusem să îmi ascund fața-n palme și lângă el. Norocul meu a fost că mă cunoaște mai bine decât mine și mă apucă strâns de mâini când mă depărtez. Mă aduce înapoi, exact unde ar trebui să fiu. Și de data asta, când zic „ar trebui”, e real.

Îmi spune și el mereu că e mai ușor când îți subliniază altcineva greșelile, că e mai ușor să spună alții ce tu nu îndrăznești. Și are dreptate. Întotdeauna a avut, de-aia suntem numai noi doi și nu e loc de alții.

Cam acesta e secretul. Poate că nu o să fii mereu cine ar trebui să fii pentru toți, dar o să fii tot ce trebuie pentru unul. Și asta nu pot să descriu, dar noi doi știm prea bine.

Să vreau să mă am și să mă primesc cadou.

Să te iubesc până la mare.

Și înapoi.

Acum.

Aici.

E.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu