La Douleur Exquise

Image

„- Ești departe. Ești în alte ape.

– Amuzant, eu obișnuiam să întreb în apele cui.”

A fost o vreme când îmi căutam răspunsurile în alții. Era mai simplu, știți ce zic? E mai ușor să vezi în alții. Tu-ți ești și-ți vei fi tabu.

Stăteam liniștită că știam că vechile obiceiuri mor greu, dar acesta a murit mai repede decât mă așteptam. Și-mi pare rău de el. De când mă uit mai des la mine, nu mai înțeleg nimic. Sau poate înțeleg tot ce-am refuzat prea multă vreme.

Deciziile ne omoară. Deciziile între ce vrem și ce ar trebui să vrem, între ce suntem și ce ar trebui să fim, între ce facem și ce ar trebui să facem. Deciziile între noi pentru noi și noi pentru alții.

Aici e durerea.

Cum poți fi cine ești fără să fii ceea ce trebuie?

Dacă ești greșit? Și mai rău de-atât, „greșit” sau „corect” îți definești tot prin ei. De câte ori nu ai tăcut și ai înghițit în sec, nici măcar îndrăznind să visezi cu voce tare? Doar ai zâmbit și ți-ai așezat mai bine eticheta pe care ți-au pus-o demult. Nu poți s-o schimbi peste noapte că ei te-au definit deja și ce nu cunosc, îi sperie. Și recunoaște, ți-e frică și ție de războiul cu ei. Tu, singur, în fața lor. Așa că, stai singur printre ei. Așa se nasc toate.

Știți care sunt cei mai singuri oameni? Sunt oamenii care râd mereu. Sunt oamenii care râd după ce au închis telefonul și încă le tremură mâinile.

Singurătatea nu e o lacrimă, e un zâmbet.

Singurătatea vine din înstrăinare, și înstrăinarea vine printre oameni. Și are multe forme, are toate formele. Este frica de ei, este bucuria pentru lucrurile greșite lor, este teama să nu îi dezamăgești, este dorința să îi dezamăgești.

Norocul meu a fost el. Că a stat lângă mine, mi-a ținut oglinda și mi-a zis să mă uit în continuare că se uită și el cu mine. E mai ușor în doi. Și cu toate astea, începusem să îmi ascund fața-n palme și lângă el. Norocul meu a fost că mă cunoaște mai bine decât mine și mă apucă strâns de mâini când mă depărtez. Mă aduce înapoi, exact unde ar trebui să fiu. Și de data asta, când zic „ar trebui”, e real.

Îmi spune și el mereu că e mai ușor când îți subliniază altcineva greșelile, că e mai ușor să spună alții ce tu nu îndrăznești. Și are dreptate. Întotdeauna a avut, de-aia suntem numai noi doi și nu e loc de alții.

Cam acesta e secretul. Poate că nu o să fii mereu cine ar trebui să fii pentru toți, dar o să fii tot ce trebuie pentru unul. Și asta nu pot să descriu, dar noi doi știm prea bine.

Să vreau să mă am și să mă primesc cadou.

Să te iubesc până la mare.

Și înapoi.

Acum.

Aici.

E.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s