Am învăţat.

Image

Am învăţat că oricât de jos ai fi, întotdeauna va fi cineva acolo să te loveasca încă o dată.

Am învăţat că dacă încerci să te ridici, întotdeauna va fi cineva să te tragă înapoi.

Am învăţat că dacă reuşeşti să te pui pe picioare, întotdeauna te va lua cineva de mână.

Am învăţat că toate mâinile îngheaţă mai devreme sau mai târziu.

Am învăţat că până şi eu am acum mâinile reci.

Am învăţat că nimeni nu iubeşte cum visez, nici măcar eu.

Am învăţat că visele îmi fac rău şi visurile mă omoară.

Am învăţat că realitatea e chiar mai rea.

Am învăţat că siguranţa nu vine din iubire, ci între doi oameni singuri.

Am învăţat că toţi credem că avem pe cineva.

Am învăţat că cele mai verosimile minciuni sunt cele pe care ni le spunem nouă înşine.

Am învăţat că am greşit mult şi că o să greşesc în continuare.

Am învăţat că măştile se sparg în singurătate.

Am învăţat că mi-e frică să mă mai uit în oglinzi că nu ştiu ce voi vedea.

Am învăţat că nu te mângâie nimeni când doare, doar te ating.

Am învăţat că iubirea te face să pierzi câştigând.

Am învăţat că mi-e dor şi dorul nu mai există.

Am învăţat că cedez, zi după zi.

Am învăţat că şi mie mi-e frică.

Am învăţat că am amorţit.

Am învăţat că doare.

Şi ei doar pun mâna.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Un altfel.

Image

Când eram mică și am cunoscut un scriitor, tot ce-mi doream era să scrie despre mine; cumva, oricum, nu conta, doar să-mi dea existența undeva. Acum scriu eu despre alții, în frica de a nu mă citi pe mine în alte pagini. Introspecțiile dor și sunt momente când nu sunt masochistă.

Am trecut azi prin pasaj la Universitate și era un tip în mijloc, în genunchi și mângâia un maidanez. Se vedea pe el că nu avea prea multe, dar atunci era tot ce aveau nevoie amândoi. Sunt momente ca astea când vezi oameni care te roagă să faci diferența dintre bine și rău, oameni ca ăștia care mi-au arătat că nu am ce căuta în niște pagini că le-aș fura existența. Când eram mică, maică-mea-mi zicea mereu că dacă mă prinde furând îmi arde mâinile la aragaz. Mi-ar arde acum sufletul în litere. I-ar arde și ei că nu ar îndura să mă citească. I-am arătat o dată, i s-au înlăcrimat ochii. Orice mimică i-a împietrit, s-a uitat la mine cu niște ochi care nu știau dacă să se bucure sau să se-ntristeze și mi-a spus „Parcă-i de altcineva. Nu știam că scrii așa frumos.” I-am spus că nu știe multe despre mine și atunci și-a decis privirea. Am știut că nu e o laudă gratuită de la mamă către fiică, căci într-un fel, nu era nici măcar un compliment. Încă mă mai sună și mă mai întreabă dacă am mai scris, dar nu a mai cerut niciodată să citească. A înțeles atunci că oricât de apropiate am fi, uneori suntem la infinit distanță și că așa e cel mai bine pentru amândouă. Mi-a spus mereu că detestă să fie mințită, dar am învățat ulterior că la orice lucru există excepții. Ea e singura ei excepție, se lasă cu sufletul deschis să se mintă singură și doar așa își păstrează fericirea. Pentru alții. Mi-a transmis și mie greșelile ei, e genetic între noi, doar fațada e altfel și e o cortină pe care o trag în fața mea cu plăcere în fiecare dimineață.

E puțin trist și îmi încețoșează ochii, dar am înțeles că există un singur lucru pentru care plâng, pentru restul doar lăcrimez…și asta rămâne cu mine.

Oamenii buni nu dau bani să ajute, se dau pe ei.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Despre libertate și dacă.

Image

Despre libertate vorbesc mulți cu ochii larg deschiși și a fost o vreme când vorbeam și eu cu ei. Mi-a luat ceva ani să înțeleg că despre libertate vorbești doar cu ochii închiși. Și că libertatea nu e atunci când te-ai desprins, libertatea e atunci când aparții, dar aparții cui trebuie.

Libertatea e atunci când iubești persoana greșită, dar simți.  Atunci când muncești zile-n șir, dar te culci odihnit. Libertatea e atunci când greșești.

Mi s-a spus în repetate rânduri că nu e normal ce fac și-atunci am înțeles că n-au înțeles. Că normalitatea e subiectivă și că n-ar trebui să-mi pară rău pentru o greșeală a firii-mi. Că n-ar trebui să-mi explic greșelile, ci doar să le fac…normale.Că prefer să fiu o eroare în sistemul lor decât să mă culc seara lângă un om agreabil și a doua zi să mă duc la un job potrivit.

Și poate te trezești într-o dimineață cu o amnezie pentru toate deciziile pe care le-ai luat și nu mai recunoști nimic din jurul tău. Și poate nu ar trebui să te simți vinovat că rănești niște oameni doar pentru a-i vindeca mai târziu. Poate ar trebui doar să te ridici și să pleci.

Poate ar trebui să iei decizia aia de nu îndrăznești, aia de îți tremură mâinile și picioarele când ții telefonul în mână. Adevărul e că viața începe după frică…și adevărul adevărat e că noi ne complacem în existență, nu în trăire.

Că de fapt, contează mai mult ce spun ai tăi, unde-ți rămân prietenii și dacă-ți pleacă iubitul/iubita…că de fapt, contează prea multe, dar nimic. Contează, dar nu contezi.

Și așa, din excesul ăsta de zel, din disperarea ta de a-i salva pe alții și de a încerca să te salvezi pe tine silindu-te să faci ce ar fi moral corect, v-ați ținut cu toții strâns de mână și ați mers înainte spre un dezastru lent, dar sigur. Așa că, dacă nu activezi prin medicină, lasă etica de-o parte.

Fericirea doare și e complicată. Oamenii ăia cu o viață pașnică ce au mers doar pe drumuri asfaltate nu sunt oameni fericiți, sunt oameni satisfăcuți.

Aici e boala: oamenii satisfăcuți nu-s fericiți, doar oamenii fericiți sunt satisfăcuți. Nu e un dacă și numai dacă,în final e doar dacă.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Iubirea ca-n filme vs. iubirea ca-n dormitor

Image

 

Am citit zilele trecute un articol care avea o idee excepțională. Un articol ce vorbea despre dorința asta arzătoare pentru relații bolnăvicioase, nebune, așa ca-n filme. Un articol care preciza bine: ca-n filme. Un articol care vorbea în final despre adevăratele relații fericite, prototipul de relație, pe care o apreciezi cu timpul, o percepție ce vine odată cu maturizarea.

Măi, și-avea al naibii de multă dreptate. Fata asta știa ce zice, suntem disperați să avem o poveste cât mai complicată, să ne zdruncinăm somnul liniștit de duminică cu un personaj cât mai fantezist dacă se poate. Ca-n filme da, cred că am văzut prea multe; poate de-aia m-am lăsat de tv. Recunosc, eu m-am născut să critic, dar ce să mai zic, rândurile alea mi-au închis gura. Dar frumos. Și adevărul cam ăsta e, mă uit în primul rând la mine. Alergam și eu ca bezmetica după relația nebună, ce spun eu aici „relație” că nu asta voiam. Doar scenariul demențial, genul ăla de film ce te lasă cu gura căscată. Nu? Parcă te simți și tu. Știu, sunt geniale discuțiile alea nevrotice după ce ai dat toată karma peste cap, disperarea de „nu pot să cred ce-am făcut”, îți crește parcă, totuși, puțin inima când prietena ta îți spune „mă, tu ar trebui să scrii o carte!” … Sună bine, aici e durerea. Și mie-mi plac cuvintele, la fel de mult cât le detest. Ce carte să scrii? Ai putea la fel de bine să scrii o carte despre cum te jucai de-a actrița în fața blocului pe la 10 ani, doar că acum nu mai e cu vecina de la 4, e cu băiatul de peste stradă care nu te chema niciodată afară. Și, desigur, e și mai bine sâmbătă seara-n club cu tipul ăla de-l place toată lumea, dar parcă dimineața-i cam nasol când prietena ta primește mesaj de noapte bună de la tipul ăla pe care-l place doar ea și-a doua zi stai cu ei la masă și faci glume. Ei se țin în brațe când își beau cafeaua obișnuită, și tu ești de partea cealaltă a mesei. Dar să vezi ce-ai făcut tu aseară! Parcă nu mai sună așa bine cartea acum.

Adevărul e că adrenalina e să nu mai ai adrenalină. Dacă vrei adrenalină, te duci la farmacie, nu în pat la fostul. Că parcă tot mai bine e să adormi sărutată pe spate, decât să te grăbești să pleci acasă că are un interviu de dimineață, și parcă și mai bine e să-ți spună că ești frumoasă când ești în pijamalele pe care ți-a curs cafea și cu bentița pe cap decât să fii sigură că arăți perfect ca să vadă el ce nu are. Păi da, ești în siguranță, că vede exact ce nu are, nu ești tu acolo. Parcă sună mai bine un text scurt scris de tine decât un roman scris de cineva ce încearcă să fie ca tine, dar habar n-are ce face, nu?

Și sinceră să fiu, prefer teama dacă ți-am făcut a suta cafea prea dulce decât frica de la 5 dimineața când știu că e momentul să plec acasă și știu că asta se va termina prost. Și parcă e chiar plăcut acum să stau liniștită acasă sâmbătă seara, fără să fac cel puțin trei terapii dezastruoase cu mine însămi până la 3 dimineața. E plăcut, că știu că luni mă-ntorc în aceleași brațe pe care le cunosc și le mușc doar eu înainte să adorm, că marți beau aceeași cafea care știu sigur că ne trezește pe-amândoi, că miercuri mi-e dor de tine doar ca să-mi îndeplinesc o dorință joi. Și weekendul, îl scriem doar între noi.

Îmi amintesc și-acum ziua când a plecat de la mine și-am închis ușa în urma lui, m-am întors și-am spus „Gata. Asta e.” Dar era un sfârșit la care încă zâmbesc. Că atunci am început să scriu un roman de duzină, care place oricui. O carte bună e o carte bună, dar o carte preferată o ții în valiză la capul patului că o recitești din când în când.

Și dacă tot vrei cinematografie, știi cum e…un film psihologic e de ajuns să-l vezi o dată ca să te dea peste cap. Filmul tău de suflet îl revezi în fiecare duminică.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

De ce?

Image

Ceva mă blochează să mai scriu, se prea poate să fi devenit fericită pe undeva pe drum și asta nu pot să spun că mă satisface, am vorbit întotdeauna despre cât de morți sunt oamenii fericiți. Sau poate doar am refuzat să mă mai întreb și acum, după noaptea trecută, pot să scriu din nou.

Poate că unii dintre noi nu suntem făcuți să iubim, poate iubim doar ideea de a iubi și e confortabil așa, că adevăratul sentiment e grotesc, de-a dreptul. Eu una, nu îmi imaginez măcar cum aș putea să mai iubesc. Cum, când eu sunt prinsă mereu într-o bipolaritate obositoare, care mă consumă fără oprire? Nu m-am mai îmbrățișat demult, doar m-am mustrat, zi după zi. Dimineața mă bruschez să mă dezgheț, chiar și-așa, în prag de iarnă, ca să simt că pot și eu, ca să nu-mi mai fie frică de oameni și de atingerea lor, să îi las să mă mângâie pe spate când intră soarele printre draperii. Și apoi îmi închid mintea toată ziua ca să simt, ca să cred că simt, că întotdeauna mi-a plăcut să mă mint frumos și mă cred, că-s singura în care mai am încredere. Ce naivă, că am rămas singura care minte mereu. Singura care minte fără să vrea măcar să mintă, că nu mai știe ce-i adevărat și ce nu. Singura care doar crede. Seara-n schimb, sunt scandalurile cele mai mari. Seara a fost întotdeauna violentă. Noaptea neagă toată dimineața, noaptea întreabă: de ce? Noaptea nu mai înțeleg zorile și nu mai vreau să fiu atinsă că devin slabă și asta am detestat întotdeauna. Noaptea urlu la mine că mă las să depind de cineva și apoi mă-ntreb de ce mă afectează, noaptea mi-e dor să fiu inertă, noaptea cred că dimineața e inutilă. Adorm și mă visez prin mine, numai ca să mă trezesc a doua zi în același cerc vicios. Cum aș putea să iubesc când mă pierd peste zi între două persoane atât de diferite? Cum, când fiecare om iubește în felul lui, dar eu sunt doi oameni într-unul? Cum pot să mă rup pe din două ca două bucăți care nu vor sta niciodată împreună? Și-atunci îmi răspund de ce nu mai fac niciodată dragoste seara. Că un om fără două sentimente la un loc, nu știe cum. El se consumă altfel, se consumă fără milă, fizic și psihic.

Și-atunci când lucrurile se complică, am întotdeauna impulsul de a fugi acasă. Să derulez lunile până-n mijlocul verii și să cobor în gară, să merg direct pe plajă. Să-mi las rochia pe drum și să sar direct în apă. Să ajung seara acasă cu părul plin de nisip și nici măcar să nu-l dau jos de pe mine, să mă trezească a doua zi că mă zgârie cearceaful. Îmi place vara că niciodată nu iubesc și nici măcar nu vreau. Vara sunt liberă. M-am născut vara și trăiesc doar odată cu ea, restul anului mă debusolează. Până atunci nu pot decât să-mi beau cafeaua într-un oraș care îngheață odată cu mine.

De ce?

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Vezi că lucrurile se complică.

Image

Le-am spus de atâtea ori că sunt tristă de ziua mea, că nu-mi place să cresc și ei încă nu înțeleg prea bine de ce. Pentru că știu că lucrurile se complică de la an la an, pentru că nu mă mai împac cu noul, pentru că m-am legat de demult. Le e și lor dor, dar nu acceptă. Ne e tuturor dor.

Înnebunesc în simplitate, dar uneori mi-e dor de ea. Știam deja că-s masochistă. Mi-e dor de o iubire infantilă, mi-e dor să mă supăr că nu am primit un mesaj, că nu l-am văzut o zi, că a plecat fără mine. Mi-e dor să fiu un copil naiv, nu prinsă între un copil și un adult mult prea conștient. Îmi spunea și mama mereu „vezi că lucrurile se complică”, bineînțeles că-i subestimam vorbele și bineînțeles că avea drepate. Poate că nu vreau să-mi mai pun atâtea întrebări, sau poate că nu vreau să mă mai duc la bucătărie să fumez, dar să împietresc pe drum pe balcon și poate că m-am scârbit să alerg ca o bezmetică între trecut și eventual prezent. Sau poate cel mai mult m-am săturat să înțeleg cine sunt, cine vreau să fiu și cine nu pot fi.

El îmi spune că uneori am impresia că universul se învârte în jurul meu și are dreptate, m-am pus în mijlocul propriului univers pentru că sunt singurul lucru din viața mea pe care nu reușesc să-l înțeleg nici pe jumătate. M-am legat singură de mică cu o iubire bolnavă și mă gândesc acum, ce ironic, că mereu am avut în paralel obsesia să fiu liberă, să nu mă prindă nimeni altcineva. Și-apoi mă gândesc, nu e deloc ironic. Că orice prizonier e obsedat de libertate, obsedat să nu mai fie înlănțuit, tânjește după libertate, dar uneori îi e frică de ea că uită ce e în afara celor patru pereți deja familiari.

Am uitat să iubesc și încă nu știu dacă vreau să învăț din nou. Mă sufocă fiecare gest de atașament, mă simt ca atunci când mă punea maică-mea să port puloverele alea enervante pe gât, alea de te mânca pieptul și te trăgeai continuu de guler ca să poți respira. Corpul meu cred că a încurcat senzațiile căci încă reacționează așa. La alte lucruri că gâtul nu mi-l mai acopăr decât cu parfum. Și cu toate astea, pe el îl las să-mi pună mâinile pe gât și uneori, aștept să decidă el ce vrea ca să știu ce fac în continuare cu mine. Atunci mă apreciez și mă dezgust că într-un fel aș putea fi ceva mai bun, dar în alt fel devin un stereotip care îmi repugnă. Vezi, lucrurile se complică atunci când te complici pe tine.

Și ca să fiu sinceră, întotdeauna am vrut să secătuiesc pe cineva sub pătură într-o toamnă nehotărâtă. Poate te-am epuizat, știu că nu-i corect și că ție-ți place reciprocitatea, dar eu nu am cum să mai cad și poate acum poți s-o iei de la zero cu mine și să pornim amândoi la fel de jos, să nu mă mai simt incapabilă în fața ta. Sunt sigură că nici ție nu-ți place iarna, dar o-mpărțim. Ninge la mine azi și la tine mâine.

Ne-am consumat într-un dormitor perfect și-am devenit imperfecți.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Zile ca astea.

Image

Sunt zile ca astea în care, pur și simplu, nu vreau. Poate că n-am dormit prea multe nopți sau poate nu am băut suficientă cafea, dar nu vreau. Nimic. Sunt zile ca astea în care nu vreau pentru că, pur și simplu, nu mă interesează. Sunt zile ca astea în care vreau să greșesc pentru că pur și simplu nu-mi pasă.

Sunt zile ca astea în care seara se-ntoarce-n patul meu și mă face să mă-ntreb de ce. De ce mă pierd la mijlocul zilei, de ce timpul mă bruschează și nu curg odată cu el. Sunt seri ca astea când stă întins lângă mine și mă privește cum scriu și mă înec singură cu propriile gânduri și nu zice nimic că știe cum și de unde vin, și știe că mă ridic tot singură.

Sunt zile în care aș vrea să mă mângâie ca acum pe spate în fiecare seară, dar sunt zile când mi-e frică să mă atingă. Sunt momente când mă sufoc în bucătărie în plină dimineață pentru că știu că vrea să rămână lângă mine și eu îl las. Mă sufoc pentru că nu mai știu nici să plec, dar nu știu încă nici să stau pe loc. S-au schimbat ceva lucruri, dar esența mi-e aceeași. Sunt întotdeauna prinsă între propriile-mi dorințe. Între ce vreau și ce am nevoie. Între ce tânjesc și ce mi-e vital. Între ce e rău și mai puțin rău. Între ce e bine și ce fac în final. Între mine și el. Între el și mine. Între mine și mine.

Sunt dăți ca astea când și lui îi e frică de mine, nopți ca asta când mă privește puțin diferit , când se sperie că are instinctul să mă-nvelească și când mă surprinde cum mă pierd în gol, când își dă seama că nu știe de fapt prea multe despre mine, când nu știe dacă vrea să afle sau ar fi mai bine să nu, că el e altfel decât mine. El e rațiunea, eu sunt visul.

Sunt minute ca astea în care așteaptă, dar eu n-am niciodată răbdare. Așa că mă-ntorc, n-are voie s-adoarmă fără mine că eu nu mai știu să adorm decât cu el.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu