Sunt zile ca astea în care, pur și simplu, nu vreau. Poate că n-am dormit prea multe nopți sau poate nu am băut suficientă cafea, dar nu vreau. Nimic. Sunt zile ca astea în care nu vreau pentru că, pur și simplu, nu mă interesează. Sunt zile ca astea în care vreau să greșesc pentru că pur și simplu nu-mi pasă.
Sunt zile ca astea în care seara se-ntoarce-n patul meu și mă face să mă-ntreb de ce. De ce mă pierd la mijlocul zilei, de ce timpul mă bruschează și nu curg odată cu el. Sunt seri ca astea când stă întins lângă mine și mă privește cum scriu și mă înec singură cu propriile gânduri și nu zice nimic că știe cum și de unde vin, și știe că mă ridic tot singură.
Sunt zile în care aș vrea să mă mângâie ca acum pe spate în fiecare seară, dar sunt zile când mi-e frică să mă atingă. Sunt momente când mă sufoc în bucătărie în plină dimineață pentru că știu că vrea să rămână lângă mine și eu îl las. Mă sufoc pentru că nu mai știu nici să plec, dar nu știu încă nici să stau pe loc. S-au schimbat ceva lucruri, dar esența mi-e aceeași. Sunt întotdeauna prinsă între propriile-mi dorințe. Între ce vreau și ce am nevoie. Între ce tânjesc și ce mi-e vital. Între ce e rău și mai puțin rău. Între ce e bine și ce fac în final. Între mine și el. Între el și mine. Între mine și mine.
Sunt dăți ca astea când și lui îi e frică de mine, nopți ca asta când mă privește puțin diferit , când se sperie că are instinctul să mă-nvelească și când mă surprinde cum mă pierd în gol, când își dă seama că nu știe de fapt prea multe despre mine, când nu știe dacă vrea să afle sau ar fi mai bine să nu, că el e altfel decât mine. El e rațiunea, eu sunt visul.
Sunt minute ca astea în care așteaptă, dar eu n-am niciodată răbdare. Așa că mă-ntorc, n-are voie s-adoarmă fără mine că eu nu mai știu să adorm decât cu el.
pupiledepisica 